De parca n-ar fi suficient ca nu pot sa intorc timpul si pe-o parte si pe alta. De parca nu mi-ar ajunge ca n-am o sabie ascutita cat sa pot taia minutele, cat sa pot imparti orele, cat sa pot sa le opresc dintr-o curgere latenta.
Tardiv si parca…
Ieri spuneam ca nu mi-e teama de lupta cu sinele, ieri imi aminteam de toate la un loc si de nimic. Acum e prea tarziu sa mai caut, sa ma razvratesc si sa-i incoltesc pe invincibili.
Tardiv si parca nu…
E o lupta cranceana intre eu cu mine, eu cu sine, eu cu toti si toti cu sine si cu mine. Am pierde toti si-am castiga izbelistea.
Pe un ciob de sticla statea intinsa o piatra. Fericita c-a lovita in inima ciobului, acum, linistita, capta vibratiile si undele rascoalei. Cu o placere diabolica prindea intr-un un pahar fiecare sunet.
Si pierd cu fiecare zi ce trece, lupta…
Imi sufla vantul, imi alunga sentimentele, imi urla spirite pe la urechi despre cum ar fi sa fie daca n-ar fi cum ar fi sa fie. Nu-mi permit sa mai alerg, nici sa mai patrund pe scena oamenilor, dincolo de cum sunt ei. Caci, intr-o casa, intr-o vale, intr-o iarna cu inghet, i-as izola. Intr-o scorbura, intr-un carpen i-as inchide.
Nu ceri, nici nu te-astepti la sentimente trimise inapoi de-a valma.
Daca cersesti, esti un om al strazii, palid si nefericit de fericirea altuia. Daca vorbesti despre cum iti ard mainile de bucurie, esti un infam.
Nu mai privim in ochi oamenii pentru ca ne e teama sa nu-i mintim. Nu mai deschidem sufletul pentru ca si-a prins un loc in vechea claustrare timpurie.
Nu mai suntem noi pentru ca ne vindem altora.
Nu mai suntem nimic pentru ca nici derizoriul nu mai e nimic.
Sub o piatra ne ascundem, facem pe amagitorii, sub sila unui maine incrancenat, ne batem cu pumnii in piept si cautam o alta masca mai rezistenta. Tardic si parca……………….. nu mai suntem noi.
