O zi nemaipomenita la inceputul unui anotimp care se vrea melancolic pentru mine. Din mai multe puncte de vedere. Sa lasam examinarile studentesti la o  parte. Stresul si adevarata oboseara provine din alte surse. Dar sa lasam un pic acest subiect. Sa vorbim putin despre amintiri. Ce ne face oare sa pierdem poate, ore in sir ca sa ne aducem aminte ce s-a intamplat acum n ani, cu cine eram in acel moment, cu ce eram imbracati, ce faceam, etc. Ce anume din noi, ne face sa traim, sau mai bine zis, sa retraim acel moment cu acceasi intensitate cu care l-am trait atunci? De ce negam sau reprimam amintirile care sunt dureroase, triste, sfasietoare? Oamenii de stiinta ar spune ca locul unde se petrec toate procesele astea este in creier. Fara indoiala, nu-i contrazicem. Fiziologia e fiziologie, morala este morala. Nu s-a gasit, din cunostiintele mele umile, un hormon, sau o gena, care sa genereze adaosul sau restrictia moralei( daca da, unde sa ma inscriu si eu????).

De obicei, majoritatea amintirilor care lasa adanci urme, sunt amintirile mai putin placute. Deh… hormonul responsabil cu resemnarea, nu prea-s face datoria. Pozitivismul, iarasi, este diminuat. De ce? Pentru ca ne-a durut. La toate nivelurile, fizic, moral, sufleteste. Ceva din noi a suferit. Ceva din noi, nu mai vrea sa sufere. Si reprima, si neaga, si plange, si urla. Si cu cat repeta procesul asta, cu atat va durea mai rau data viitoare. Ca nu revine pacea, si resemnarea si pozitivismul, si rasuflarea.  Poate ca va intrebati… apai ce e aia pace? Intre 2 tari? ca nu se bat intre ele. Cam asa ceva, dar in loc de 2 tari,  sunt 2 stari sufletesti: lupta cu iubirea si lupta cu ura.