O zi nemaipomenita la inceputul unui anotimp care se vrea melancolic pentru mine. Din mai multe puncte de vedere. Sa lasam examinarile studentesti la o parte. Stresul si adevarata oboseara provine din alte surse. Dar sa lasam un pic acest subiect. Sa vorbim putin despre amintiri. Ce ne face oare sa pierdem poate, ore in sir ca sa ne aducem aminte ce s-a intamplat acum n ani, cu cine eram in acel moment, cu ce eram imbracati, ce faceam, etc. Ce anume din noi, ne face sa traim, sau mai bine zis, sa retraim acel moment cu acceasi intensitate cu care l-am trait atunci? De ce negam sau reprimam amintirile care sunt dureroase, triste, sfasietoare? Oamenii de stiinta ar spune ca locul unde se petrec toate procesele astea este in creier. Fara indoiala, nu-i contrazicem. Fiziologia e fiziologie, morala este morala. Nu s-a gasit, din cunostiintele mele umile, un hormon, sau o gena, care sa genereze adaosul sau restrictia moralei( daca da, unde sa ma inscriu si eu????).
Totul ar devenii neobisnuit de simplu daca ne-am raporta la creier (cam paradoxal ceea ce spun, dar urmariti-ma pana la capat.). Oh da, nu cunoastem atat de bine creierul. Dar nici sufletul. Practic, nu prea stim ce e cu noi p-aicia. Suntem intr-o ceata cumplita, in care confundam sentimentele cu instinctele, suferinta cu placerea, sexul cu dragostea, iubirea cu ura ( mai dati si voi exemple). De unde ne e generat comportamentul emotional fata de un lucru sau o actiune trecuta? Si de ce perceptiile noastre senzoriale pot fi aceleasi ca acum 3,4,5 ani? Sa fie doar biochimie? Neah, ne facem noi mari si o descoperim si aflam misterul si… gata. Dar pun pariu ca nu e numai creierul de vina aici. Creierul, parerea mea, ar fi doar un instrument. Al cui? Al sufletului (da daaa… chestia aia nedovedita pana acum).
De obicei, majoritatea amintirilor care lasa adanci urme, sunt amintirile mai putin placute. Deh… hormonul responsabil cu resemnarea, nu prea-s face datoria. Pozitivismul, iarasi, este diminuat. De ce? Pentru ca ne-a durut. La toate nivelurile, fizic, moral, sufleteste. Ceva din noi a suferit. Ceva din noi, nu mai vrea sa sufere. Si reprima, si neaga, si plange, si urla. Si cu cat repeta procesul asta, cu atat va durea mai rau data viitoare. Ca nu revine pacea, si resemnarea si pozitivismul, si rasuflarea. Poate ca va intrebati… apai ce e aia pace? Intre 2 tari? ca nu se bat intre ele. Cam asa ceva, dar in loc de 2 tari, sunt 2 stari sufletesti: lupta cu iubirea si lupta cu ura.
Si unde intervin amintirile?, dar timpul?
Data viitoare… ca acum trebuie sa ma duk la lucru… 
Ionel a zis,
28/09/2009 la 17:38
Totul tine de subconstientul nostru, este ceea ce cred eu, orce lucru te poate influenta, pozitiv / negativ. Difera doar cum vrei sa percepi tu lucrurile si cele intamplate sau cele din jur, cum vrei sa te lasi influentat de ele. Atat timp cat vrei sa merg pe un drum pozitiv si ti pozitivismul o sa fie totul bine. O sa fie momente cand totul o sa se darame pe tine (aici ma refer ca asa ai impresia) dar nu ai ce face, trebe ca continui drumul vietii. Dupa parerea mea, ceea mai mare lupta e lupta viata – timp , in rest totul se inlocueste, fericirea cu tristetea , dragostea cu ura, durerea cu bucuria si viceversa
Apropo , bravo pentru ideea avuta
)